Nagorno-Karabah – un conflict înghețat reaprins ce poate avea implicații majore la nivel global
Există în lume câteva conflicte înghețate care, în caz de reaprindere, ar putea avea implicații majore la nivel global. Cel mai vizibil dintre aceste conflicte este cel din Kosovo, unde este un butoi cu pulbere care dacă s-ar aprinde ar putea genera chiar o conflagrație mondială. Dar mai sunt și alte conflicte iar recent, unul dintre acestea, conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan cu privire la enclava Nagorno-Karabah (Karabahul de Munte), s-a reaprins printr-o intensificare a violențelor începând cu dimineața de 27.09.2020.
Situația din enclava Nagorno-Karabah a fost una destul de complicată și până în prezent, în această regiune disputată de Armenia și Azerbaidjan existând aproape zilnic încălcări ale acordului armeno-azer de încetare focului atât din partea azeră cât și de partea armeană. Incidentele de securitate din această regiune au crescut semnificativ în amploare începând cu dimineața de 27.09.2020, când, în urma focului executat de armeni împotriva pozițiilor azere și de azeri împotriva pozițiilor armene situate de-a-lungul liniei de contact dintre Azerbaidjan și enclava Nagorno-Karabah, au fost raportate victime – morți și răniți – în rândul militarilor și civililor, atât de partea azeră, cât și de partea armeană. De atunci, acțiunile de luptă s-au intensificat vizibil și au apărut și retoricile de natură politică care alimentează acest conflict foarte complicat.
Ca să înțelegem complexitatea conflictului, în afară de natura acestuia (în acest caz din motive etnice, istorice și teritoriale) este foarte important să știm actorii care sunt implicați de o parte și de alta a conflictului și complexitatea relațiilor dintre aceștia, iar principalii actori din acest conflict, în afară de Armenia și Azerbaidjan, sunt Rusia (stat membru al Organizației Tratatului de Securitate Colectivă) și Turcia (stat membru NATO).
În mod evident, Turcia sprijină Azerbaidjanul mai ales din prisma relațiilor dintre cele două țări conexate prin legături istorice, culturale și etnice foarte puternice. Turcia a fost prima țară care a recunoscut independența Azerbaidjanului în anul 1991, după colapsul Uniunii Sovietice și și-a dezvoltat relații economice robuste cu Azerbaidjanul. De asemenea, Turcia găzduiește pe teritoriul său principalele oleoducte și gazoducte utilizate pentru exportul de petrol și gaze ale Azerbaidjanului, iar Azerbiadjanul este unul dintre investitorii majori din Turcia.
Pe de altă parte, Turcia nu are relații diplomatice cu Armenia și și-a închis granițele cu acest stat în anul 1993 pentru a arăta solidaritate cu Azerbaidjanul față de enclava Nagorno-Karabah. Relațiile dintre Turcia și Armenia erau deja foarte fragile și complicate din cauza genocidului și deportărilor masive împotriva armenilor făcute de imperiul otoman în urmă cu un secol, genocid negat de autoritățile de la Ankara. În anul 2009, președintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a făcut un pas către reconciliere cu Armenia, pas care a deranjat Azerbaidjanul, propunând stabilirea de relații formale diplomatice, cu condiția retragerii Armeniei din enclava Nagorno-Karabah.
Armata turcă instruiește de câteva decenii ofițeri azeri, iar în luna august 2020, Forțele Armate turce au executat un exercițiu militar complex cu Forțele Armate azere pe teritoriul Azerbaidjanului. De asemenea, Turcia este cel de-al treilea mare furnizor de echipamente și tehnică militară pentru Azerbaidjan, după Rusia și Israel. Potrivit directorului din Ankara al Fondului german Marshall, Ozgur Unluhisarcikli, Turcia a furnizat drone și lansatoare de rachete Azerbaidjanului. De asemenea, există suspiciuni cu privire la faptul că autoritățile turce au trimis personal militar calificat în utilizarea dronelor în Azerbaidjan, pentru a-i ajuta pe azeri să folosească acest tip de aeronave fără pilot în luptele curente dintre FA armene și FA azere. Autoritățile de la Ankara au afirmat, de mai multe ori, că Turcia va veni în ajutorul Azerbaidjanului dacă autoritățile azere vor solicita acest lucru, însă, până în prezent, nu există nicio dovadă concretă a implicării active a Turciei în acest conflict, iar pentru a elimina astfel de suspiciuni, autoritățile de la Ankara au afirmat că Azerbaidjanul are capacitatea de a lupta fără sprijinul Turciei. Totodată, guvernul turc a negat că a trimis mercenari sirieni să ajute Azerbaidjanul în acest conflict, deși Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului a informat, recent, că aproximativ 850 de luptători sirieni au ajuns în Azerbaidjan pentru a lupta alături de azeri împotriva Armeniei. În plus, autoritățile turce au respins și calificat drept propagandă declarațiile oficialilor armeni potrivit cărora o aeronavă de luptă de tip F-16 aparținând Forțelor Armate turce a doborât zilele trecute o aeronavă de luptă de tip SU-25 a Forțelor Armate armene.
Care este poziția Rusiei în acest conflict? – Deși Rusia și Armenia nu au graniță comună, Armenia este un aliat apropiat al Rusiei în Regiunea Caucaz, între Marea Caspică și Marea Neagră și găzduiește o foarte mare bază militară a Forțelor Armate ruse – o garnizoană cu aproximativ 3.000 de militari situată în localitatea Gyumri, la aproximativ 200 km vest de enclava Nagorno-Karabah și la mai puțin de 10 km de granița cu Turcia.
Premierul armean, Nikol Pașinian, a catalogat baza rusă de pe teritoriul Armeniei drept o redută cheie împotriva unei posibile invazii turce.
Armenia și Rusia sunt state membre ale Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), o alianță militară a unora dintre fostele republici sovietice la care nu este parte și Azerbaidjanul, iar acest lucru ridică posibilitatea ca Armenia să solicite sprijin militar din partea OTSC în cazul unui război cu Azerbaidjanul. Premierul armean a declarat săptămâna trecută că Armenia nu vede o necesitate imediată în a solicita sprijinul OTSC și implicit al Forțelor Armate ruse în acest conflict.
Care ar fi avantajele Turciei după implicarea în acest conflict? – Experții în politică externă consideră retorica Turciei împotriva Armeniei drept parte a politicii autorităților de la Ankara de a deveni un actor important, atât la nivel regional cât și la nivel global, prin creșterea eforturilor autorităților turce de a soluționa dispute prin poziții de forță. Turcia și-a încordat mușchii din punct de vedere militar în Siria – în scopul de a preveni infiltrarea militanților kurzi pe teritoriul Turciei, în Libia – unde a luat partea guvernului de la Tripoli pentru a securiza un acord de delimitare maritimă în interesul său și în estul Mării Mediterane – unde a dislocat nave de cercetare maritimă însoțite de nave militare din cadrul Forțelor Navale turce, pentru a explora în vederea identificării de resurse energetice în apele disputate cu Grecia. Oriunde este o problemă care vizează interesele Turciei, autoritățile de la Ankara au tendința de a militariza problema.
Experții consideră însă că, riscul atragerii implicării Rusiei în conflictul azero-armean va determina autoritățile azere să acționeze cu precauție și să limiteze o posibilă intervenție a Turciei în acest conflict, pentru a împiedica implicarea Rusiei, care, cel puțin pentru moment, a adoptat o poziție neutră.
Un alt aspect de luat în seamă cu privire la conflictul dintre Armenia și Azerbaidjan este legat de relațiile dintre Turcia și Rusia care ar deveni opozanți în conflict dar complexitatea acestui aspect va fi abordată într-un articol separat.